a Sunt femeie și îmi iau independența foarte în serios – Șoapte…

Sunt femeie și îmi iau independența foarte în serios

200

Mă numesc Eliza, am 32 de ani, sunt căsătorită și sunt acea femeie care împarte nemțește cheltuielile în căsătorie.

Am crescut într-o familie care părea, din exterior, foarte fericită. Mama era chestia numită în mod curent casnică, stătea acasă și avea grijă de mine și de cei 2 frați ai mei, tatăl meu avea un serviciu bun, cu program 9-17, foarte bine plătit, noi eram frumos îmbrăcați, nu ne lipsea nimic, un înger de familie, visul oricărui membru al coaliției pentru familie.

Pe timp ce treceam, însă, începeam să văd lucrurile în adevărata lor realitate. Mama fusese obligată să aibă cei 3 copii. Am uitat să spun că diferența dintre noi este de fix un an. Suntem născuți toți în luna mai, la diferență de câteva zile între noi. Când eram mică mi se părea extrem de haios și mă bucuram de asta. După care am aflat cum am ajuns așa și nu mi s=a mai părut deloc drăguț.

Deciziile în casă se luau exclusiv de tata. Orice fel de decizie, de la câte pâini să cumpărăm azi până la ce culoare să aibă mușamaua din bucătărie. Mama trebuia să îl întrebe si ce penar avea voie să îmi cumpere, dacă era necesar.

Banii erau întotdeauna numărați și dați săptămânal, în funcție de cheltuieli. Mama avea o sumă forfetară, din care trebuia să cumpere tot ce e nevoie, pe perioada unei săptămâni. În niciun caz nu avea voie să depășească acea sumă, pentru că nu avea cum, alți bani nu i se mai dădeau.

Bunicii din partea tatălui nici măcar nu o salutau, când veneau în vizită. Era un fel de mobilă, care trebuia să dea raportul, rapid și precis, despre rezultatele noastre de la școală, cumințenie, cum ne descurcă, urmate inevitabil de câteva țâțâituri din dinți, care desemnau că nu sunt foarte mulțumiți de cum arătăm, cât suntem de curați sau de bine îmbrăcați. Cât erau ei la noi, mama trebuia obligatoriu să facă naveta bucătărie-sufragerie, cu gustări și băuturi, să aibă grijă să le fie pline paharele tot timpul. Dacă voia să mănânce, putea mânca în bucătărie, pe un colț de masă, trebuind să se scuze față de noi că nu îi este foame, și doar ciugulește ceva.

Nu, nu cred că vreodată tata a bătut-o. Nu s-ar fi coborât până acolo. Teroare instaurată era de ordin psihic, iar sclava ce devenise mama mea nu s-ar fi gândit vreodată să își rupă lanțurile, măcar de dragul copiilor. O aud și acum pe bunica cu îi pițigăia Draga mea, măcar de dragul copiilor ar trebui să ai mai multă grijă de casă. De dragul copiilor.

Așa am ajuns să urăsc să fiu dependentă, în vreun fel, de un bărbat. Niciodată nu am acceptat așa ceva și niciodată nu voi accepta. I-am pus în vedere soțului meu două lucruri. Că nu doresc copii niciodată și că întotdeauna, banii pe care îi câștig eu, sunt strict la dispoziția mea și doar eu decid ce fac cu ei. Ce dorește să facă el cu ai lui, iarăși, sunt doar treaba lui, nu mă interesează.

Și iată că se poate, chiar dacă suntem în românia. Împărțim cheltuielile în funcție de mofturile celuilalt, singura concesie pe care o facem este la cumpărăturile din hypermarketuri, unde împărțim 50/50. Restul, este treaba lui și a mea. Mobila în casă am cumpărat-o în același mod, 50/50 lucrurile necesare, fiecare cu banii lui când a fost vorba de mofturi.

Am cumpărat, pe numele meu, un apartament prin Prima Casă, apartament pe care l-am închiriat și își plătește singur chiria. Casa în care stăm este pe numele amândurora, a fost decizia lui, când am cumpărat-o, după căsătorie. Plătim toate chestiile ce țin de ea dintr-un cont în care punem amândoi bani, la final de lună. Ce ține de casa mea, îmi plătesc singură.

Părinții mei nu mai sunt, din păcate, dar părinții lui pot veni la noi exclusiv în vizită și atunci este doar pe termen scurt și neprotoclar. Nu gătesc decât dacă e nevoie, așa că, dacă doresc să fie serviți cu chestii, le poate găti fiul lor. Nu accept opinii despre casă, viață sau orice altceva ar însemna amestec în deciziile mele de viață. S-a încercat, la început, un fel de consiliu de familie, cu ei și fratele soțului meu, în care să ni se dea niște indicații prețioase plus renumitul Când faceți un bebeluș? Am plecat în aceiași zi la Predeal, la ski, și i-am anunțat că sunt pe pârtie. De fapt, nu cred că de atunci ne-am mai întâlnit vreodată în formulă completă.

Știu că poate părea ciudat. Dar sfatul meu, pentru toate femeile, este să nu mai depindă de un bărbat. Inevitabil, la un moment dat, dependența va ajunge la cota în care veți ajunge să faceți lucruri ce nu vă convin, pentru că nu sunteți pe picioarele noastre. Nu cred că o căsnicie este despre compromisuri, ci despre a fi fericit și de a-ți realiza planurile pe care le ai în viață. Nu mă înțelegeți greșit, îmi iubesc soțul și mi-aș da viața pentru el. Dar nu și libertatea.

Da, știu că pare ciudat, dar nu simt nevoia de a avea copii, nu mi-i doresc, nu îmi plac, nu mângâi bebeluși și nu vorbesc stricat și stupid cu copiii din parc. Consider că a fi mamă este o vocație. Iar eu nu am acea vocație, sunt interesată strict de evoluția mea ca om și atât. Iar un pahar de apă, pe patul de moarte, îmi poate da și o asistentă bine plătită.

Etichete: · · ·

Tu ce parere ai?

Your email address will not be published. Required fields are marked *

                   

Trimite și povestea ta, complet anonim: