a Atunci când moare dragostea – Șoapte…

Atunci când moare dragostea

2283

Am căutat-o o viață întreagă. Ani în șir am găsit Marii, Mărioare, Nicolete, dar nicio Ană. Ana se ferea de mine ca dracu de tămâie. Nu sunt urât, nu sunt nici frumos, nu sunt nici bogat dar nici sărac. Sunt un cetățean român cu drept de vot (și înjurat de tineri, în prezent fiind pensionar). Mă resemnasem cu gândul că nu o voi întâlni pe Ana, și știind că e cam nașpa să mori singur, am zis că prima de care dau care să fie cât de cât acceptabilă pentru etatea mea va deveni Doamna. Să fiu și eu în toamna vieții bărbat serios dacă până acum Dumnezeu nu mi-a scos-o în cale pe Ana.

Și a apărut. Nu contează cum, a apărut. Am știut că ea e Ana. Că este unica, că este cea care trebuie. Mică, slabă, cu ochelari cu dioptrii mari, inocentă pentru vârsta ei (apropiată de a mea). Necăsătorită, nedivorțată, trecută prin clipe grele prin viață – o viață alături de părinți în casa cărora își trăise viața și pe care îi și îngropase – se pregătea și ea de pensie. Lucra la o firmă mare fostă de stat, actualmente multinațională (chiar de succes). Dar nu călătorise niciunde, nu cunoștea lumea, cunoștea doar România, pe unde călătorise cu părinții. Genul acela de copil crescut din scurt, dominată de părinți care îi serviseră ca unice modele în viață.

Ne-am îndrăgostit cumva. Cumva rău de tot. Îmi este greu să explic dragostea la 60 de ani deoarece nu poți vorbi de sex pe pereți la 60 de ani. Dar vorbim de trezit în brațe dimineața, de ținut de mână tot timpul, de cine romantice cu mine tăind carnea și cartofii și cu ea gătindu-le. De nopți de privit stele, de sărutări furate prin autobuze, de sărutări și râsete când nu reușeam să pornesc Dacia din ’86 a familiei. Acel gen de dragoste. Ne pregăteam pentru un apus fericit al vieții. Am făcut și nuntă, toți ne felicitau că la asemenea vârstă ne descoperisem.

În ultimii ani se lansaseră ofertele ieftine de la Blue Air și Wizz Air iar prețul sejururilor scăzuse până la nivelul la care ne permiteam și noi să ne luăm una. Am văzut niște orașe din Europa. Ultimul pe care doream să îl vedem era Barcelona – visul ei din ultimii ani.

În dimineața ajunului plecării la Barcelona Ana nu se putea trezi. Îngrijorat, am chemat salvarea. A venit SMURD-ul, diagnosticul m-a lovit crunt: accident vascular cerebral masiv. A mai trăit o zi…

Asta se întâmpla acum cinci ani. Zilnic îi sun prietenii să discutăm. Vorbim despre politică, vorbim despre pensie, vorbim despre viața de zi cu zi. Și vorbim de Ana. Încerc să o descopăr pe Ana din poveștile lor. Anul meu petrecut cu Ana a fost intens, a fost fericit. Am trăit într-un an cât alții într-o viață.

Îmi este greu să scriu aceste rânduri. Nu există ochelari care să te ajute să vezi bine ecranul având lacrimi în ochi. Îmi dau seama că sunt norocos. Că sunt mulți alții care nu trăiesc într-o viață ce am trăit eu într-un an cu Ana. Mă împac cu gândul că ne vom revedea, când va decide bunul Dumnezeu să ne vedem.

Nu vreau o altă Ană. Ana a venit, Ana a plecat. Mă voi revedea cu Ana. Nu am nicio învățăminte pe care să v-o transmit, cum fac alții ajunși la etatea mea. Chestii de alea cu Carpe Diem. Nu, în egoismul meu am scris această poveste pentru mine. Pentru că am vrut să vă zic și vouă povestea mea. Cu ce rămâneți de aici este treaba voastră.

Sursa Foto: Un blog ca mine

Etichete: · · · ·

Comments

  • Dude… e destula depresie aici cat pentru un an de zile 🙁

    Zarax February 26, 2019 7:58 am

Tu ce parere ai?

Your email address will not be published. Required fields are marked *

                   

Trimite și povestea ta, complet anonim: