Am crescut cu un tată violent

88

Sunt un cititor zilnic, dar nu am comentat niciodata. Asa sunt eu, nu comentez in public, nu am facebook sau alte conturi de socializare, desi folosesc internetul 12 ore pe zi.
Nu imi este frica de moarte, am privit-o de atatea ori in ochi ca pot sa zic ca ne stim.
Am vazut articolul despre coltul de catharsis si de atunci m-am gandit sa scriu, dar nu eram hotarat, nu stiam ce sa fac, cum sa continui dupa…acum am decis si cred ca sunt suficient de matur si de intelept pentru ce am decis. Nu este in graba, este dupa o lunga gandire…poate ca nu va intelege nimeni, dar consider ca pe o parte este normal sa fie asa.

Nici nu stiu cum sa incep. Nu as vrea sa scriu prea mult, dar vom vedea ce iese la final.
Acum, la aproape 30 de ani am realizat de ce in clasa a 4a ma eu eram singurul care nu intelegea de ce nimeni nu se bucura de moartea unui coleg de clasa. Pana recent nu puteam sa imi aduc aminte mare parte din viata mea. Blocasem cu succes multe amintiri urate, majoritatea din copilarie, dar brusc au revenit si au pus stapanire pe mine. Practic nu mai dorm noaptea, nu mai sunt bun de nimic ziua, ma enervez din orice si pe oricine si nu reusesc decat sa ranesc si sa supar oamenii la care tin cel mai mult.

Mi-am adus aminte de cum intelegea omul care vroia sa fie tata sa isi creasa copii si sa isi tina familia unita…Asa credea el, ca o nevasta tot timpul cu ochii vineti sau fata sparta de la pumni si copii batuti pana isi pierdeau cunostinta…si nu conta ca era de fata cineva sau nu, asta este si mai grav cand practic cineva ar fi putut sa intervina.

Dar nu era asa, cand intervenea cineva, tot timpul se finaliza cu promisiuni ca nu este asa grav si ca din pacate el este cel care este terorizat de sotie si copiii care nu fac nimic bine si nu sunt deloc cu ar trebui sa fie…si murea el de rusine in societate din cauza noastra…apoi dupa promisiuni era si mai rau.

De cate ori nu ma trezeam seara speriat, tremurand cu mainile inclestate si o plapuma pe mine, afara era vara, iar tot ce imi aminteam este ca a inceput scandalul pe la ora 11, iar eu am luat bataie si nu imi amintesc nimic din ce s-a intamplat pana seara. Probabil ca am lesinat, probabil ca nu mai tin minte, altceva sigur nu avea ce sa fie, nu?

Dar asta se intampla cand aveam vreo 5 sau 6 ani, iar pana la 10 ani cand nu intelegeam de ce nu se bucura nimeni ca a murit tatal colegului asa erau majoritatea zilelor si serilor la noi in familie. O perioada din viata care mi-a lasat semne atat psihice cat si fizice.

Am probleme la coloana si o operatie facuta la coloana, in partea lombara, acum nu pot decat sa merg si sa stau, nu pot sa practic niciun sport, nici macar sa car cumparaturile din masina pana in casa, toate astea „datorita” experientei numita: copilarie.

Cu timpul devenea si mai rau, crescand, cap de la 14 ani, am fost nevoit sa imi salvez pe rand mama si sora de la moarte din mainile lui. Si mereu sfarseam cel mai „sifonat”, dar nu stiu cum de rezistam si ma luptam cu el parte in parte, el fiind om in toata firea si avea ceva forta.

Apoi pazeam toata noaptea de teama, iar zilele urmatoare aveam tot timpul grija sa nu ramana singur cu cineva in casa ca sa nu se razbune. Sau cand mama era epuizata si nu mai putea sa mai lupte si lua somnifere cu pumnul si o pazeam toata noaptea sa nu adoarma… Si tot ce am crezut atunci ca va fi bine pentru mine a fost sa fac tot posibilul sa plec cat mai departe. Si am plecat, intr-un final, la 18 ani…m-am mutat intr-un oras mare de tot, la sute de kilometri distanta, impreuna cu sora mea care isi gasise un loc de munca in marele oras.

Si chiriile erau foarte scumpe, iar salariul nu ajungea decat pentru chirie si intretinere, rar mai reuseam sa avem cate ceva. Si eram la facultate, aveam daor 2 tricouri si nici macar un leu pentru orice altceva. Strangeam monede de pe jos apoi mergeam la cel mai indepartat magazin pentru ca imi era rusine sa ma vada ca tot timpul cumpar o paine doar cu monezi.

Mi-a luat aproape 20 de ani de atunci sa inteleg de ce la 10 ani ma bucuram de moartea unui om. Percepeam normalitate ce traiam, scandalurile se intamplau atat de des incat ajunsesem sa cred ca asa e normal la toata lumea. Iar moartea era „scaparea”…
Dar am inteles acum, in cele din urma de ce si mai ales am inteles cat de mult mi-a afectat tot ce am trait pana acum. Ce s-a intamplat in trecut mi-a afectat toate deciziile din viata si ma vor urmari toata viata.

Crezusem pana recent ca am depasit problemele si ca am trecut peste, dar s-a dovedit ca nu trecusem. Mi le-am amintit si acum parca ma afecteaza si ma dor mai tare. Acum mi-am dat seama ca a trecut o treime din viata si toata mi-a fost afectata pana acum si ma gandesc serios ca si viitorul va fi la fel.

Pana acum am fost mai tot timpul trist, singur, nu reusesc sa imi fac prieteni sau sa cunosc oameni noi, iar cand o fac ii pierd instant. Sunt tot timpul stresat, tot timpul suparat si nervos si ma simt rau in fiecare zi, am tot felul de dureri fizice provocate de stres.

Asa ca incep de astazi sa fiu optimist, am decis ca nu mai are niciun rost sa continui asa. De azi vreau sa incerc sa ma schimb, sa incerc sa devin un om cat mai normal, poate sa am o familie, sa ma lupt sa ofer copiilor tot binele si toata bunavointa din lume.
Merg deja la psihoterapie, incerc sa devin un om mai bun, mai increzator si care sa mai vada si altceva in afara de partea intunecata. Si sper sa reusesc.

Este perioada sarbatorilor, eu sunt mai trist ca de obicei, din cauza singuratatii. Imi lipseste afectiunea, imi lipesete iubirea, intelegerea. Am nevoie de cineva cu care sa vorbesc, sa comunic, sa ne intelegem si completam reciproc.

Dar incep de acum sa fac tot posibilul sa schimb starea aceasta si sunt hotarat, iar peste 1 an sa pot sa am si rezultate.
Eu unul practic sper ca povestea lui Mos Craciun, un batranel darnic care impartea copiilor neajutorati este reala, pentru ca cea cu isus si dumnezeu sigur nu este, altfel nu ar trai nimeni asemenea eperiente.

Dar ce fac la finalul anului urmator cand trag linie si nu vad rezultate, dar mai rau realizez ca eu ma simt mai rau si sunt mai trist? Ma gandesc ca voi concluziona la anul, iar intr-un final poate o sa ma bucur ca la 10 ani.

Trimite și povestea ta, complet anonim:

Etichete: · ·

Tu ce parere ai?

Your email address will not be published. Required fields are marked *